Povestea mea

Inginer de profesie, tatăl meu avea o minte foarte logică, dar și o răbdare extraordinară. Pasionat de matematică până în măduva oaselor, a reușit să-mi insufle această pasiune și mie și, în plus, să-i ajute și pe copiii prietenilor sau pe verișorii mei să o înțeleagă mai bine.

Nu explica în stilul rigid, „de la catedră", ci descompunea fiecare problemă în pași simpli și firești, până când totul devenea clar. De la el am moștenit nu doar dragostea pentru matematică, ci și convingerea că, atunci când înțelegi logica din spatele unei probleme, formulele nu mai par deloc înfricoșătoare.

Ceea ce mi-a rămas de la el este felul în care căuta o soluție pentru fiecare în parte. Nu insista asupra unei metode doar pentru că aceea era cea „Corectă". Încerca să înțeleagă ce putea un copil să priceapă în acel moment și pornea de acolo.

Unul dintre verișorii mei mi-a povestit recent că și acum face înmulțirile „pe degete", exact așa cum l-a învățat tatăl meu. Atunci fusese singura metodă care avea sens pentru el. Poate nu era metoda din manual, dar funcționa — iar asta era cel mai important.

De la el am învățat una dintre cele mai importante lecții pe care le aplic astăzi — nu copilul trebuie să se adapteze explicației, ci explicația trebuie adaptată copilului.

Matematica m-a învățat răbdarea. Îmi amintesc și acum cum stăteam zeci de minute în fața unei probleme sau unui desen geometric pentru a găsi următorul pas care să mă ducă la rezultat. Îmi amintesc cu plăcere și de colecțiile de Gazeta matematică, de emoțiile de la olimpiade sau de bucuria fiecărei calificări.

Acum însă, am descoperit bucuria de a vedea cum un copil convins că „nu știe matematică" începe să capete curaj, satisfacția de a-i vedea expresia atunci când lucrurile se leagă și spune: „Aaa, acum am înțeles!"

Cu toate acestea, nu mi-am propus de la început să ofer meditații. Totul a început foarte firesc, atunci când o prietenă m-a rugat să îl ajut pe băiețelul ei, Tudor. Avea câteva lacune, iar acestea îl împiedicau să țină pasul și să obțină rezultatele pe care și le dorea la școală.

Am luat materia pas cu pas, fără grabă și fără presiune. Am încercat să descopăr unde se rupsese firul și să găsesc explicațiile care aveau sens pentru el. Treptat, a început să înțeleagă mai bine, să fie mai sigur pe el și să obțină rezultate mai bune la școală.

Prietena mea a fost cea care a insistat să continui. Ea a observat schimbarea și a văzut câtă răbdare și implicare puneam în întâlnirile noastre. Așa am început să lucrez și cu alți copii, aproape fără să-mi dau seama că pornisem pe un drum nou.

De atunci au trecut peste șapte ani, iar astăzi lucrez online cu elevi din clasele I–VIII, fiecare cu ritmul, nevoile și felul său de a gândi. Unii au lacune de recuperat, alții vor rezultate mai bune, iar unii au nevoie, înainte de orice, să capete încredere și să nu se mai teamă că vor greși.

Nu cred într-un stil rigid de predare și nici în memorarea mecanică a unor formule care nu au sens pentru elev. Cred în explicații simple, logică și răbdare și în puterea de a spune același lucru în mai multe feluri, până când găsim împreună varianta care i se potrivește.

Pentru mine, fiecare copil este diferit. De aceea, nu există o singură metodă care să funcționeze pentru toți. Există însă întotdeauna o cale prin care matematica poate deveni mai clară, mai prietenoasă și, uneori, chiar frumoasă.

Aceasta este bucuria care mă face să continui: să văd cum neîncrederea se transformă în curaj, cum teama lasă loc curiozității și cum o problemă care părea imposibilă ajunge să aibă o soluție.

Tocmai de aceea aleg să lucrez cu un număr limitat de elevi. Îmi doresc să am pentru fiecare răbdare, energie și timp de pregătire, să îi cunosc ritmul și să pot adapta lecțiile la nevoile lui. Pentru mine, nu este important să lucrez cu cât mai mulți copii, ci să pot fi cu adevărat prezentă pentru cei cu care lucrez.

Pentru că eu cred din tot sufletul că orice copil poate înțelege matematica atunci când primește explicațiile potrivite, timpul de care are nevoie și încurajarea de a încerca fără teamă.

Pe mine, tatăl meu și matematica m-au învățat ceva ce încerc să păstrez în viață: fiecare problemă trebuie să aibă măcar o soluție.

Altfel, probabil că problema este formulată greșit. 🙂

Iar eu asta îmi doresc să le transmit copiilor cu care lucrez: că o problemă dificilă nu este un motiv să renunțe. Este doar o invitație de a căuta o altă cale.